Ziua in care am renuntat

Scris de | 11 nov. 2019 | Despre: jurnal de calatorie | Fără comentarii


Începem ziua direct în urcare, conform hărții pe care o studiasem deja de cu seara. Traseul nu arată deloc bine, dar speranța că nici rău nu o să fie, ne motivează să păstrăm un dram de optimism pentru perioade mai rele.

Până în prima localitate, satul ale cărui lumini pigmentau noaptea, ne descurcăm acceptabil. După el însă lovim un zid ce ne dărâmă instant: e 9:00 dimineața, dar e cald teribil! Sudoarea se strânge și cade ritmic pe față, a protest față de efort. Serpentinele se pierd către un vârf îndepărtat, imposibil de reperat. Înaintarea devine supraviețuire.

Satele aruncate pe toți versanții fac din drum un chin mai acceptabil.

Sus găsim altă localitate, cu 2-3 magazine sătești unde localnicii beau relaxați încă de la prima oră. Aprovizionăm cu apă rece din cișmelele destul de dese și ne lăsăm la vale, pe prima coborâre a zilei. Deși relieful nu e prietenos, să ne relaxăm câteva minute devine un lux de care profităm la maximum.

Șoseaua șerpuiește printr-un fel de culoar montan, străjuit de versanți înalți. Deși altitudinile depășesc 2500 de metri, peisajul e uscat și fără vegetație, pictat în nuanțe spălăcite de gri și maro. Ajunși într-un scurt platou, încerc să îmi imaginez cum arată regiunea primăvara – oare vegetația are vreo șansă să aducă verdele în prim-plan?

Peisaj arid, cu munți și creste cât vezi cu ochii.

Coborârea e abruptă, dar la fel este și urcarea. Un fel de Rucăr-Bran de pe la noi, traseul e criminal, căci amplitudinile sunt mult, mult mai mari. Iar căldura care, conform prognozei, atinge astăzi 38 de grade la umbră, ne obligă să renunțăm. Sub auspiciul contextului, lăsăm deoparte tot: plăcere, explorare, dorință, visuri și peisaj. Tot ce ne dorim e să scăpăm din chin…Dar salvarea nu vine, culmea, decât înaintând prin infern până la capăt. Ca să ajungem la mai bine trebuie ca, mai întâi, să înghițim tot răul.

Creste, creste și creste. De aici e plăcut la vale, dar urcarea nu vreau să mi-o amintesc.

Îmi plac însă satele, căci în izolarea lor îmi amintesc de Albania îndrăgită în excursia trecută. Practic, să văd oamenii fericiți cu puțin, să admir copiii jucând volei în spatele curții (în trecut am și jucat cu unii câteva meciuri) sau să pot să observ casele cum se îmbină cu mediul natural mă încântă! Parcă dificultatea înaintării e puțin îndulcită de aceste elemente…Dar nu suficient, căci renunțăm la Albania până la finalul zilei. Eu, cu gândul să revenim mai în sud – Evelin, cu gândul să nu mai vină vreodată!

Peisajul tipic al zilei, deși acesta a fost cel mai spectaculos unghi.

Stabilim să mergem către Ohrid, în Macedonia de Nord. Practic, facem un artificiu de traseu ca să evităm cuptorul de 38-40 de grade. Suntem conștienți că partea cea mai interesantă a Albaniei dispare de pe radar, dar deocamdată e tot ce putem face. În Peshkopi, un oraș ruină, cenușiu și în clădiri și în oameni – rar mi-a fost dat să văd așa epavă – facem ultimele cumpărături, cu ultimii bani, de la niște magazine mai mult goale. Ieșim din oraș, tot urcând (trecem și pe lângă un supermarket mai răsărit, dar prea târziu), și încercăm să ne resemnăm cu ziua: cei aproape 70 de km parcurși nu arată deloc încurajator.

Campăm într-o livadă de piersici, nu departe de o cișmea care ne este sursă atât pentru consum, cât și pentru duș. Petrecem seara afară, îndelung la vorbă, cu nostalgie (dar și cu speranță) în suflet – schimbarea se simte ca o renunțare, dar renunțarea – în cazul de față – este singura modalitate de a merge înainte.

Ziua 14: Kukes, Albana – Peshkopi, 73 km –
https://www.strava.com/activities/2612359513


DRUMURI DIVERGENTE, EP. 6: Cele două Albanii

Trimite un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.